Cum sa cresc un copil sanatos-emotional?,tipurile de atasament intre parinte si copil.

Ataşamentul copilului faţă de părinţi poate influenţa viaţa de adult mai mult decât ne imaginăm. Psihologii disting patru tipuri de ataşament, pe care le descriu cu efectele pe care le pot avea în viaţa de adult.

Psihologii spun că nevoia de ataşament apare încă în copilărie, când copilul caută apropierea de persoanele importante din viaţa lor, pentru a se simţi în siguranţă.

Ataşamentul care se dezvoltă încă din copilărie faţă de părinţi (sau bone, etc) reprezintă o bază sigură la care se întoarce în orice situaţie de nesiguranţă, oricând percepe un pericol. În astfel de situaţii, copilul va căuta apropierea de mamă (sau persoana de care este ataşat) pentru confort.

Nu doar apropierea fizică este în măsură să aducă siguranţă celui mic, ci şi gradul de disponibilitate al figurii de ataşament, atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional. „În funcţie de această disponibilitate, responsivitate sau suport, se formează anumite tipuri de ataşament care vor fi, la maturitate, tiparele referitoare la aştepările faţă de ceilalţi, la felul în care adultul va căuta sau nu apropierea în relaţii şi gradul în care conştientizează propriile nevoi, cât şi ale celorlalţi şi măsura în care va crede că este capabil să le satisfacă”, mai arată ea.

Cu alte cuvinte, adultul va căuta apropierea de alte persoane în funcţie de tiparul de ataşament pe care l-a dezvoltat în copilărie, astfel că în multe cazuri vor alege exact acei parteneri care se vor comporta după acelaşi tipar al mamei sau al tatălui, al persoanei faţă de care a dezvoltat ataşamentul.

Există patru tipuri de ataşament, care nu sunt altceva decât strategii cu care copiii tind să îşi regleze raporturile emoţionale faţă de persoana de referinţă, spune psihologul. Ataşamentul sigur (securizant şi autonom-liber să te conectezi, să explorezi şi să reflectezi). „Un copil cu un astfel de ataşament este sigur pe el, are încredere că mama (sau persoanei de referinţă, care în general este mama) va fi acolo pentru el.

Copilul se va simţi în siguranţă lângă ea, va câştiga încredere în el şi în ceilalţi”, ca si  adultulul de mai tarziu, el va  interacţionea cu uşurinţă cu ceilalţi, îşi va creea relaţii de calitate şi îşi va recunoaşte propriile nevoi, dar înţelege şi nevoile celorlalţi.

Nu se va  teme de abandon, se va simti confortabil în intimitate, se va simti valoros şi capabil. Sunt persoane capabile să înţeleagă şi să respece nevoia de libertate a celuilalt, dar au nevoie la rândul lor să le fie respectată libertatea. În relaţiile lor, nu simt nevoia sentimentului iluzoriu de sigranţă şi nu se vor lăsa folosiţi ori abuzaţi.

Ataşamentul evitant (care respinge). „Un copil cu un astfel de ataşament este nesigur disponibilitatea mamei (persoanei de referinţă – tată, bonă etc) de a răspunde nevoilor lui. Se va aştepta să fie respins, să-i fie refuzate dorinţele, trăieşte cu impresia că ceva nu e în regulă cu el, că nu merită să fie iubit. El va căuta mereu noi strategii pentru a face faţă sentimentulu de insecuritate, va păstra distanţa faţă de alţii şi se va baza doar pe sine”, explică psihologul. De asemenea, mai spune ea, copilul cu acest tip de ataşament se va apropia greu de alte persoane, va acumula multă tensiune în interior şi emoţii negative. „Copilul îşi neagă nevoile sau emoţiile şi respinge ataşamentul, nu oferă sprjin emoţional şi nici nu aşteaptă de la alţii”, mai spune ea.

Ca adultl, ori se distanţează emoţional de partener, căutând izolarea şi centrându-se excesiv pe sine, ori, deşi va căuta să se distanţeze din cauza fricii de apropiere, emoţial nu se va putea detaşa. „Va trăi într-o teamă continuă de a nu se apropia prea mult dar în acelaşi timp, se va teme să se distanţeze prea mult”, mai spune ea. Ataşamentul ambivalent (preocupat, nu există loc pentru o minte proprie). „Copilul cu acest tip de ataşament este depedent de mamă (sau persoana de referinţă), dar în acelaşi timp simte că nu poate avea încredere în ea şi o percepe ca pe o persoană greu de înţeles, care oscilează între afecţiune şi respingere. Asta îl face pe copil să fie în permanentă stare de tenisune, pentru a ghic starea mamei, pentru a se putea adapta. El va căuta compulsiv atenţia figurilor de ataşament”, persoana cu acest tip de ataşament va dezvolta o teamă de respingere, de abandon, va fi concentrat pe potenţiale pericole şi pe propriile defecte, va avea sentimente de vinovăţie şi se va simţi responsabil pentru orice abandon sau respingere.Va avea senimentele contadictorii, de furie faţă de persoana de care este ataşată pentru că nu este disponibilă, dar, în acelaşi timp, o nevoie intensă de a-i fi aproape. Partenerul este văzut ca un salvator şi va încerca să-l controleze din toate punctele de vedere, pentru a obţine sentimentul fals de siguranţă. Vor avea nevoi mari, pe care se aşteaptă să le fie satisfăcute, iar când acest lucru nu se întâmplă, nu vor ezita să apeleze la şantajul emoţional”, mai spune psihologul. Ataşamentul dezorganizat (lipsit de soluţie). „Copilul care are un astfel de ataşament are manifestări neaşteptate şi comportamente nesigure sau evitante şi de împotrivire. El o percepe pe mamă (sau pe persoana de referinţă) ca fiind adesea neresponsivă şi/sau ameninţătoare. De cele mai multe ori mama nu este capabilă să îi satisfacă copilului nevoile şi îl abuzează fizic, psihic sau emoţional. Instinctul îi spune să fugă, dar este prins ca într-o capcană, pentru că supravieţuirea lui depinde chiar de persoana care îl abuzează şi îi face rău”, explică ea. Adulţii, continuă psihologul, întâmpină dificultăţi în autoreglarea emoţională. Relaţiile cu ceilalţi sunt deseori conflictuale şi haotice, le este greu să ofere dragoste şi afecţiune şi sunt neresponsivi şi insensibili faţă de dorinţele şi nevoile partenerului.

Psihologii pot regla tipurile de ataşament „Primul pas este conştientizarea, cu toate că tiparele de ataşament dezvoltate în primii ani de viaţă tind să rămână toată viaţa. Totuşi, emoţiile şi situaţiile pozitive (dragoste, afiliere, încredere în sine etc), pot avea ca efect schimbarea tipului de ataşament. E important, însă, ca persoana să conştinentizeze nevoia de schimbare şi să dorească să o realizeze, iar pentru asta e nevoie de analiză interioară profundă şi cât mai obiectivă.

Desigur, este extrem de greu ca persoana să-şi identifice de una singură problema, pentru că are impresia că face totul bine, iar cei din jur au o problemă”, explică Alina Chioreanu. Tipurile de ataşament anxios, evitant sau dezorganizat (preocupat) pot fi îmbunătăţite cu ajutorul terapiei, mai spune ea. „Prin procesul terapeutic este dezvoltată activitătea reflexivă care poate permite individului adult să se elibereze de moştenirea experienţelor neplăcute din copilărie”. De asemenea, un partener care a dezvoltat un ataşament securizant poate fi un bun model de urmat.

Psiholog clinician, psihoterapeut , logoped Simona Hint telȘ 0740054037 Oradea